Un tur al oraşului

Astăzi pot spune că am cunoscut oraşul Craiova mai bine decât l-am cunoscut în cei 15 ani de viaţă pe care i-am petrecut în el. Am plecat de dimineaţă, ora 9 şi jumătate, de la Buzeşti spre luncă în Parcul Tineretului, care, ce-i drept, era plin de tineret cu vârste cuprinse între 4 şi 11 ani şi, ca o încununare a rasei umane, eram noi, vreo 13-14 la număr, cu vârste...eh, depăşind limita maximă de pe plăcuţa de la intrarea pe terenul de joacă (de care ne-am folosit oricum...so hardcoooore<3).

Leagăne, tobogane, ăstea sunt clasice, dar, pe lângă ele, mai erau câteva chestiuţe care m-au făcut să mă simt ca bunica în faţa unui IPhone. Patru bârne care se întâlneau într-un punct mai înalt susţineau un fel de plasă rotundă care-şi păstra forma, agăţată de patru lanţuri (cred că erau patru). Colegii mei au simţit nevoia să încerce minunatul dispozitiv pe care nu l-au abandonat decât după aproximativ un sfert de oră, asta pentru a trece la afaceri mai serioase cum ar fi dinozaurii înalţi de juma' de metru care se balansau în faţă şi în spate.

Am mai stat ceva prin parc bucurându-mă de diversele distracţii mature, apoi m-am întors cu cinci colegi, plănuind să merg acasă. Acest lucru...nu s-a întâmplat, evident, pentru că dacă se întâmpla postul ăsta ar fi fost prea scurt şi aş fi avut timp să detaliez drumul spre parc şi să spun ceva despre copilul care a aruncat cu pietre după noi, dar, cum nu am timp, să o spun mai pe scurt: un copil a aruncat cu pietre după noi. Copiii din ziua de azi n-au niciun pic de respect pentru bătrânii înţelepţi de 15, respectiv 16 ani.

Anyway, cum mergeam eu spre staţie fredonând Boulevard of Broken Dreams pe care mi-l băgaseră nişte colegi în cap cu câteva ore mai devreme (şi care, evident, m-a bântuit toată ziua), am dat peste Alexandra (bănuiesc că pot să-i spun prenumele fără să fiu dată-n judecată, deşi, adevărul e că e un nume foarte rar întâlnit...). Fata aştepta câteva alte persoane să meargă la El Greco. Am făcut greşala să spun că merg şi eu...Oh, God, why? 


Desigur că Alexandra s-a hotărât că nu-i place la El Greco şi a venit cu ideea să mergem la McDonald's, aflat la...nu ştiu exact cât timp de liceu, dar am înţeles că destul de mult. 

Aşa am ajuns eu să traversez Craiova la 25 de grade, mai mult alergând, târâtă printr-o mie de scurtături. În 15 minute am fost acolo (mi s-a spus că nimeni n-o să mă creadă dacă spun asta, so challenge accepted!).


Moartă de cald, sete şi fără niciun ban la mine pentru un eventual suc, totuşi am cumpărat unul cu banii împrumutaţi de la Ştefania (mai mult decât o colegă, dar mai puţin decât o prietenă…să-i spunem amică). A fost scump, dar faptul că era cu gheaţă mă face să cred, în adâncul sufletului meu evreiesc, că a meritat. Am stat acolo ceva timp înconjurate copii (care, serios vorbind, încep să mă sperie), apoi am plecat. Eu, un mic punct pierdut în spaţiu, n-aveam nicio idee cum să ajung acasă, aşa că a trebuit să le iau pe Alexandra şi Ştefania cu mine, pierzându-le astfel timpul (yeee<3). Pe drum am găsit un Cinema şi ele s-au oprit la film, lăsându-mă cu nişte indicaţii vagi. Asta e partea de care sunt foarte mândră pentru că, am…aww yeah, reuşit! Şi cam asta a fost experienţa mea legată de cunoaşterea oraşului Craiova.

Well, postul ăsta a ieşit al naibii de lung, motiv pentru care sunt sigură că n-o să-l citească nimeni. Mie mi-a făcut plăcere să-l scriu. Am totuşi un regret: n-am spus mai multe despre copilu’ cu pietre!! Promit că o să spun într-un alt post. Până atunci be awesome like a suit!<3