Challenges

Okay, de-a lungul următoarei săptămâni, nu contează dacă am mai vorbit până acum, oricine mă poate provoca să scriu un post pe absolut orice temă. Voi scrie un singur post pe tema cea mai interesantă şi originală pe care o primesc, nu neapărat prin comentarii aici sau pe facebook, prin orice mijloc de comunicare existent.
Aveţi timp până sâmbătă la prânz. Duminică seara cel mai târziu postarea o să fie gata. So I'm ready for anything, I just hope you to challenge me.

Omegle experiences, my math exam and Flee

Experienţa mea cu "Merlin" a început acum vreo trei ani (cred...nu sunt sigură...). Am văzut un episod pe PROtv, apoi, vreo doi ani mai târziu am dat iar de serial pe AXN şi am început să mă uit. Well, era AXNscifi, deci am urmărit câteva episoade în maghiară (maghiaaarăăă<33) şi, bineînţeles, n-am mai putut rezista numai cu un episod pe zi şi m-am uitat la el online, ca tot omu' care are tv în cameră doar ca să aibă un fundal atunci când bântuie site-urile.
Se apropiau examenele şi marea mea problemă era, ca întotdeauna, matematica. Acum era o problemă mai mult ca niciodată pentru că la ultima simulare luasem 7,30 sau 7,60 şi pentru că îmi plăcea prea mult Merlin ca să mai lucrez. Aşa că am dezvoltat un sistem care s-a dovedit a fi foarte eficient (hehe, am luat 9,70 la examen<3): două teste de mate aveau ca răsplată un episod din "Merlin". Nici nu vă închipuiţi cât de bine a mers. Lucram în jur de patru-şase teste pe zi. Adevărul e că seara mă recompensam cu patru sau cinci episoade pentru munca grea de peste zi.
Dacă nu v-aţi uitat încă...

Now go watch it.
Colin Morgan joacă rolul principal şi, pe lângă faptul că are cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut, e irlandez.<3 Vorbind de irlandezi, aseară am intrat şi eu pe Omegle, gândindu-mă să trollez. I reaaaally suck at trolling. Am vorbit cu un evreu şi nu mi-am putut aminti nicio glumă antisemită. A fost şansa vieţii mele...şi s-a dus.
Dar câteva ore mai târziu am dat de un irlandez. Nu aveam nicio idee cum arată şi nici nu prea conta pentru că indiferent ce zicea, eu aveam în cap imaginea lui Colin Morgan şi eram foarte disperată să nu se deconecteze. Mai ales că acum ceva timp mi s-a pus pata pe irlandeză (frumoaaasă limbă<3), dar era al naibii de greu de învăţat (dovada e că nu ştiu absolut nimic, nici un cuvânt.), aşa că m-am hotărât că am nevoie de cineva care să mă înveţe şi am intrat pe Omegle în speranţa de a găsi un irlandez, but as I was expecting, three hours of chatting and I only got some horny indians. And the last night...an Irish!! An actual Irish!! M-a întrebat dacă am cont de skype şi, bineînţeles, nu aveam...aşa că mi-am făcut unul. I'm gonna say it again: mi-am făcut skype pentru o persoană.
Discuţia cu el de pe omegle a fost scurtă pentru că era destul de târziu şi el era kinda horny   so I just told him to go find a girl and we can talk another day. Now I remember: he called me "babe", but I wasn't paying attention because my mind was full of

so...yeah, he was like "what brings ya here, babe" an' I was like "Mmmmme guuustaaaaaa... what? Oh, yeah...". 

Asta se întâmpla undeva pe la trei jumate dimineaţa pentru că restul serii avusesem parte numai de americani şi de evreul ăla. Voi regreta mereu şansa pe care am pierdut-o...Nici măcar o glumă, nimic!! Nu mi-a venit nimic în cap. Fac glume cu evrei cât e ziua de lungă şi când aveam nevoie de una...Life trolled me. 

Vorbind de Omegle, (ştiu că e o postare lungă deja, dar dacă nu spun asta acum, n-o să mai scriu ceva separat), pe când căutam eu un irlandez cu simpla intenţie de a învăţa irlandeză, am dat de un tip care zicea că e din UK. Când am auzit, imediat m-am gândit la accentul britanic şi n-am mai fost atentă la nimic. Evident pentru oricine cu o fărâmă de neuron activă (nu şi pentru mine), era un indian. Avea o engleză stricată şi mi-a cerut poze, mai mult, mi-a şi trimis o poză cu el şi arăta a indian tipic ...şi eu nu m-am prins. Cât de proastă să fiu?! Mi-am dat seama abia când mi-a spus cum îl cheamă şi, ca şi cum nu fusesem suficient de naivă până atunci, când mi-am dat seama că e indian, a zis "you gonna disconnect now, no?". Un om normal exact asta ar fi făcut, dar mie mi-a fost milă de el...şi acum suntem prieteni pe facebook. 

So...astea au fost experienţele mele cu Omegle, but I'm still waiting for a French or a Russian. 

Ca să închei postul ăsta kilometric, you might have noticed the new design. Well, îmi plăcea vechiul design şi nu am avut timp să mă plictisesc de el, l-am schimbat pentru că am vrut să schimb banner-ul (care e făcut de Flee/Sakie Chizuru, btw) şi, desigur, Flee n-a putut să-l facă în culorile blogului, aşa că a trebuit să schimb întregul design ca să pot folosi banner-ul. 

E un post lung, dar mi se pare că a ieşit bine, so, if you have nothing else to do, read it...or go on Omegle. 

Home, sweet home!

Pentru majoritatea oamenilor casa ideală arată aşa:

Ca să obţinem din asta ceea ce numesc eu casă ideală, ar trebui să adăugăm efecte la nimereală până nu s-ar mai înţelege nimic. Acum, ca să fac lucrurile cât mai clare, concepţia mea de "casă perfectă" diferă foarte mult de concepţiile altor oameni.

La început, pe vremea când purtam rochiţe şi pantofi roşii, viitoarea mea casă urma să aibă turnuri şi pereţi de cărămidă (idee la care încă mă gândesc serios) şi multe camere, exact ca în filmele Disney. Când am mai crescut, am ajuns la concluzia că ceea ce nu poate lipsi din planul de construcţie este un copac. Exact. Un copac. 

I literally want a tree in the middle of my living-room. 

Pe lângă asta, vreau să am pereţi de oglindă.

Va fi foarte creepy noaptea, dar merită. Ce-i drept, există un motiv relativ simplu pentru care nu mă uit la filme horror: mi-e frică. Sunt una din persoanele ălea care se sperie din orice atunci când e lumina stinsă. Doar ca să vă faceţi o idee, cel mai înfricoşător film pe care l-am văzut a fost Harry Potter and the Chamber of Secrets, so ...yeah. 

But I still want my mirror walls. <3

Ah, şi aş vrea să am o încăpere circulară fără geamuri, cu o singură intrare şi care să aibă gratii, unde să fie biblioteca. Multe rafturi foarte înalte (deşi am fobie de înălţimi) şi cărţi vechi aşezate pe genuri. 

Mai vreau şi o cameră care să arate exact ca interiorul unui TARDIS. If you've never seen one, here it is:

 De-a lungul timpului am tot adus lucruri noi la planul iniţial şi probabil o să mai aduc, dar, în principiu, asta e. Home, sweet home!

Safari

Ca orice alt PC care se respectă, şi al meu are viruşi, numai că al meu are mulţi, mulţi, foarte mulţi viruşi. Nu aveam de gând să fac ceva în privinţa asta, dar în ultima vreme a devenit insuportabil, ajungând în punctul în care Chrome şi Opera nu-mi mai deschid link-urile de pe Google, aşa că m-am gândit *smart kid I am* să-mi downloadez alt browser şi am luat Safari. 

Şi de câteva ore de când îl am mă tot uit la el ca la o maşină nouă.

What a beauty!

Sunt deci foarte încântată de el pentru că e nou.<3 

Da, ştiu, n-o să ţină, tre' să-mi devirusez lada de gunoi, o să fac şi asta...altă dată. 

So the point of this post is...ce contează? Parcă restu' au vreun sens. 

Paşte

Fericit.

Nom nom nom

Azi e una din zilele ălea în care n-am chef de nimic, totuşi uite-mă încercând să scriu un post în pauza dintre două clipuri "Alex reads Twilight". Mda, una din zilele ălea în care afară nu e nici frumos, nici urât, una din zilele în care mă ridic din pat doar ca să mă duc la bucătărie sau la baie. În cazurile fericite în care ajung la bucătărie, deci nu abandonez pe drum, deschid frigiderul, îmi dau seama că nu e nimic înăuntru, îl închid, apoi, numai câteva secunde mai târziu, îl deschid iar, ca şi cum mâncarea putea să apară între timp. Repet acţiunea întreaga zi, odată pe oră. Niciodată nu se întâmplă minunea, dar eu continui să sper.
Vorbind de mâncare, oh, ar trebui să pun şi poze, pare un post mai vesel:

Much better. Acum că v-am făcut tuturor poftă şi ştiu că vă veţi duce plini de false speranţe la bucătărie şi că inimile vi se vor rupe când veţi vedea că frigiderul vostru arată aşa:

...Pot începe să vorbesc. Nu sunt sigură cât aş fi bătut câmpii dacă nu ar fi fost poza cu pizza de mai sus, care mi-a amintit, în mod convenabil, de o poveste din copilăria mea.
Ca toţi oamenii, am şi eu rude, chiar multe rude (le cer scuze persoanelor ale căror credinţe sunt înşelate acum: nu, nu am fost adoptată de Diavol, ca urmare, rudele mele sunt oameni *sad face*). Acum ceva timp, într-una din excursiile noastre de familie anuale, ne-am oprit la un local (cred că era 3 sau 4 dimineaţa), eram în drum spre mare. Desigur că una din părţile mele preferate legate de aceste excursii era faptul că aproape în fiecare zi puteam mânca pizza (lucru care s-a văzut mai târziu şi încă se vede).
Ne-am oprit deci să mâncăm şi am avut parte de un şoc atunci când verişoara mea ne-a spus că ea nu vrea pizza pentru că...nu-i place.
Nu-i place??Ce fel de om e ăla?? m-am întrebat eu, îndepărtându-mi uşor scaunul de ciudata creatură.
S-a dovedit în aceeaşi noapte, după îndelungate discuţii, că motivul pentru care verişoarei mele nu-i plăcea pizza, era acela că nu gustase în viaţa ei. Eh, copiii...
Recent însă am auzit de un copil căruia într-adevăr nu-i place pizza, lucru care m-a şocat. My whole life was a lie!!
Nu găsesc un final bun pentru postul ăsta şi mă grăbesc să-l văd pe Nerimon citind capitolul 7, aşa că o să pun încă o imagine *tuturor le plac imaginile*:

*Atât înjurăturile cât şi reacţiile pozitive ale acelora care tocmai mâncaseră atunci când au citit asta îmi pot fi adresate pe facebook.*

"Ooooh, how adorable! Is that your child?"

Here I am! Zisesem ieri ceva despre un post serios. Ca să clarificăm lucrurile, era vorba de un post "serios" aşa cum îl percep eu. N-o să vorbesc despre poluare, crime sau terorism (nu azi), o să-mi ocup timpul cu ceva mult mai important ca de ce nu-mi plac mie copiii. Am scris-o altfel ca să se vadă că aia e tema şi pentru ca oamenii de bună credinţă să fugă cât mai pot.
Sooo...eram şi eu un copilaş inocent odată, evident cu mult timp în urmă şi îmi plăcea şi mie...nu, stai, mie nu-mi plăcea rozul, îmi plăcea albastrul, dar îmi plăceau şi mie păpuşile. Pe atunci nu exista Justin Bieber *de fapt, exista, dar nu-l cunoştea nimeni*, deci tre' să recunosc că am avut o copilărie fericită şi binecuvântată. Copiii mici, aşa cum i-am cunoscut eu când am mai crescut, zbierau, ascultau muzică proastă, de multe ori miroseau urât, nu înţelegeau ce înseamnă "gay" sau, în cazul celor mai mari, pricepeau într-un mod eronat şi nu prea aveai ce vorbi cu ei, dar toată lumea fără excepţie îi venera, astfel că primeau tot ce voiau fără să facă ceva pentru asta. Eu îmi amintesc că eram un copil cuminte fără pretenţii. De fapt, nici nu ştiam ce aş fi putut să vreau, aşa că nu ceream nimic, apreciam cadourile pe care mi le făceau ai mei de sărbători şi cam atât.
Pe măsură ce creşteam imaginea copilului mi se clarifica tot mai mult, astfel că, în timp ce majoritatea oamenilor vedeau asta:

eu vedeam asta:

Vorbind de copii, acum câteva posturi, vă povesteam cum am cunoscut eu Craiova şi am amintit ceva despre o altă astfel de creatură însetată de sânge.

să o spun mai pe scurt: un copil a aruncat cu pietre după noi. Copiii din ziua de azi n-au niciun pic de respect pentru bătrânii înţelepţi de 15, respectiv 16 ani.

Şi, undeva pe la finalul postului respectiv, am promis să detaliez. Cum mergeam noi pe stradă ca nişte cetăţeni oneşti (dacă aţi citit postul, vă amintiţi că eram mai mulţi, dacă nu, nici nu e nevoie pentru că v-am spus eu), deci cum mergeam noi spre Parcul Tineretului, dintr-o dată, o piatră face un arc de cerc în aer foarte aproape de noi. Uitându-ne în jurul nostru, observăm un copil destul de murdar, undeva pe la cinci ani, ţinând, cu toată drăgălăşenia sa, două pietre în mâini. Well, putem ghici cărei etnii aparţinea, dar asta nu pledează pentru inocenţa restului copiilor răsfăţaţi şi prost crescuţi.
La început, am continuat să mergem calmi, dar, când o a doua piatră a trecut pe lângă noi, o parte s-au panicat (da, şi eu) şi ceilalţi s-au enervat (da, şi eu). Nu prea aveam ce să-i facem pentru că, sincer, nimeni nu voia să poarte o discuţie cu părinţii care-l educaseră atât de bine, aşa că doar am plecat mai departe (desigur, mai repede decât merseserăm până atunci).
Şi cam asta e povestea despre copilul cu pietre.
Eh, cred că e suficient. Concluzia e că nu-mi plac copiii, nu mi se par drăguţi pentru că majoritatea nu sunt. Totuşi, am o slăbiciune pentru gemenii băieţi. (Fetele sunt prea...roz.)

Unul din posturile mele utile

S-ar putea să fi observat că am făcut câteva schimbări pe aici. Nu întrebaţi de ce, folosiţi-vă imaginaţia. De asemenea, probabil că v-a sărit în ochi faptul că vorbesc la plural, asta se întâmplă deoarece am aflat recent că nu am numai un cititor plictisit, ci trei (Omgomgomgomg!!), trei cititori plictisiţi cărora le mulţumesc pentru că...uhm...pentru că sunt atât de plictisiţi încât îmi citesc blogul. *Smiiiiiiile*
Sunt cam obosită, deci o să fie un post scurt. Acum, întrebarea ar fi "Dacă nu ai nimic de spus şi scrii puţin, de ce naiba ai mai scris?", nimic ciudat, e o întrebare legitimă. Partea ciudată vine acum: chiar am un motiv, unul prost, dar existent. Şi anume, am tot vrut să scriu pe blog zilele ăstea, dar am fost...aaaaahhh...ocupată cu lucruri...importante şiii...okay, mi-a fost lene. Dar partea frumoasă e că azi mi-am depăşit lenea şi am venit cu un alt post despre nimic. Sper ca mâine să scriu ceva serios.
Anyway, se pune că e un post de informare legat de noul design (pe care probabil că nu l-aţi fi observat dacă nu eram eu, heh<3). Sooo...yap. Be awesome like...waaaaaait, n-o să mai folosesc asta, începe să sune tâmpit, pa.

Blah blah blah hair blah...

O să spun "din capu' locului" că ăsta nu e unul din posturile tutorial pentru fete. De fapt, e un post-dedicaţie pentru un prieten al cărui nume n-o să-l dau pentru că oricum nu-l folosesc atunci când vorbesc cu el. Nu mi-a dat aprobarea să-i folosesc pseudonimul, aşa că îi voi spune TreiSteluţeColorate.
Omul nostru a căpătat recent o tunsoare nouă. Stătea în dubii dacă să se tundă sau nu pentru că avea un breton impresionant care-i acoperea mai mult de jumătate din faţă. În fine, a decis să facă marele pas şi...i-am putut în sfârşit vedea culoarea ochilor (şi o parte din fruntea plină de coşuri). Îi stătea bine, deşi mi-a luat ceva să-mi dau seama.
A doua zi...nimic nu mai era la fel. Oameni buni, de ce, for the love of God, simţiţi nevoia nefirească de a vă îmbâxi părul cu tot tubu' de fixativ?? Seriously, it doesn't make you look more handsome, so just...don't, okay? Dacă vă gândiţi vreodată, nu...Pur şi simplu mă uitam azi la *** întrebându-mă cum putea ceva care arăta atât de normal ieri să devină mai sclipicios decât Edward Cullen în Mamaia. Ca să nu mai spun că era şi tare ca piatra (vorbim încă despre păr...concentraţi-vă, e doar păr...).
Postul ăsta e destul de educativ, în definitiv. Concluzia ar fi "Spune nu fixativului!", but yeah, TreiSteluţeColorate, tunsoarea e bună, îmi place, dar fără fixativ...at all!! Really, not even a little. Because this is the only way to be...*yeeeey* awesome like a suit!<3

Un tur al oraşului

Astăzi pot spune că am cunoscut oraşul Craiova mai bine decât l-am cunoscut în cei 15 ani de viaţă pe care i-am petrecut în el. Am plecat de dimineaţă, ora 9 şi jumătate, de la Buzeşti spre luncă în Parcul Tineretului, care, ce-i drept, era plin de tineret cu vârste cuprinse între 4 şi 11 ani şi, ca o încununare a rasei umane, eram noi, vreo 13-14 la număr, cu vârste...eh, depăşind limita maximă de pe plăcuţa de la intrarea pe terenul de joacă (de care ne-am folosit oricum...so hardcoooore<3).

Leagăne, tobogane, ăstea sunt clasice, dar, pe lângă ele, mai erau câteva chestiuţe care m-au făcut să mă simt ca bunica în faţa unui IPhone. Patru bârne care se întâlneau într-un punct mai înalt susţineau un fel de plasă rotundă care-şi păstra forma, agăţată de patru lanţuri (cred că erau patru). Colegii mei au simţit nevoia să încerce minunatul dispozitiv pe care nu l-au abandonat decât după aproximativ un sfert de oră, asta pentru a trece la afaceri mai serioase cum ar fi dinozaurii înalţi de juma' de metru care se balansau în faţă şi în spate.

Am mai stat ceva prin parc bucurându-mă de diversele distracţii mature, apoi m-am întors cu cinci colegi, plănuind să merg acasă. Acest lucru...nu s-a întâmplat, evident, pentru că dacă se întâmpla postul ăsta ar fi fost prea scurt şi aş fi avut timp să detaliez drumul spre parc şi să spun ceva despre copilul care a aruncat cu pietre după noi, dar, cum nu am timp, să o spun mai pe scurt: un copil a aruncat cu pietre după noi. Copiii din ziua de azi n-au niciun pic de respect pentru bătrânii înţelepţi de 15, respectiv 16 ani.

Anyway, cum mergeam eu spre staţie fredonând Boulevard of Broken Dreams pe care mi-l băgaseră nişte colegi în cap cu câteva ore mai devreme (şi care, evident, m-a bântuit toată ziua), am dat peste Alexandra (bănuiesc că pot să-i spun prenumele fără să fiu dată-n judecată, deşi, adevărul e că e un nume foarte rar întâlnit...). Fata aştepta câteva alte persoane să meargă la El Greco. Am făcut greşala să spun că merg şi eu...Oh, God, why? 


Desigur că Alexandra s-a hotărât că nu-i place la El Greco şi a venit cu ideea să mergem la McDonald's, aflat la...nu ştiu exact cât timp de liceu, dar am înţeles că destul de mult. 

Aşa am ajuns eu să traversez Craiova la 25 de grade, mai mult alergând, târâtă printr-o mie de scurtături. În 15 minute am fost acolo (mi s-a spus că nimeni n-o să mă creadă dacă spun asta, so challenge accepted!).


Moartă de cald, sete şi fără niciun ban la mine pentru un eventual suc, totuşi am cumpărat unul cu banii împrumutaţi de la Ştefania (mai mult decât o colegă, dar mai puţin decât o prietenă…să-i spunem amică). A fost scump, dar faptul că era cu gheaţă mă face să cred, în adâncul sufletului meu evreiesc, că a meritat. Am stat acolo ceva timp înconjurate copii (care, serios vorbind, încep să mă sperie), apoi am plecat. Eu, un mic punct pierdut în spaţiu, n-aveam nicio idee cum să ajung acasă, aşa că a trebuit să le iau pe Alexandra şi Ştefania cu mine, pierzându-le astfel timpul (yeee<3). Pe drum am găsit un Cinema şi ele s-au oprit la film, lăsându-mă cu nişte indicaţii vagi. Asta e partea de care sunt foarte mândră pentru că, am…aww yeah, reuşit! Şi cam asta a fost experienţa mea legată de cunoaşterea oraşului Craiova.

Well, postul ăsta a ieşit al naibii de lung, motiv pentru care sunt sigură că n-o să-l citească nimeni. Mie mi-a făcut plăcere să-l scriu. Am totuşi un regret: n-am spus mai multe despre copilu’ cu pietre!! Promit că o să spun într-un alt post. Până atunci be awesome like a suit!<3

Ta da ra dara ta da Denisa-Denisa

Chiar acum jumătate de oră mă urcam în autobuz cu scopul, mai mult sau mai puţin clar, de a ajunge acasă. În autobuzele ăstea se diferenţiază trei tipuri de muzică: Kiss FM, muzică populară şi, bineînţeles, manele. Dintre acestea, două predomină (vă las să ghiciţi care).
Abia mă aşez pe scaun şi începe, pe un ritm foarte vesel, minunea: "Ta da ta dara ta ta ta da dara dara Denisa-Denisa..." şi dintr-o dată "PENTRU CEI CU DURERE-N SUFLEEEET!!" ...Acum, poate sunt eu grea de cap şi această manea e o metaforă ce ironizează fin ipocrizia, dar ... de ce ar asculta "cei cu durere-n suflet" o manea cu ritm de dansat pe masă?
Departe de a-mi "alina suferinţa" sau de a îmi provoca repulsie, maneaua asta m-a amuzat, ceea ce, pe cale de consecinţă logică, m-a înveselit. (Şi, nu e nevoie să o ascund, asta mă îngrijorează foarte tare.) E posibil să devin imună? Eh...noi să fim sănătoşi şi până la următorul post (dar şi după el...) be awesome like a suit!<3