Capitolul 1
Leah intră în clasă plictisită. 10 B era acum la demisol.
Toată clasa fusese dezamăgită; scaunele se aruncau mult mai greu de aici...
Se uită puţin prin încăpere: mică şi urâtă. Deja era
scârbită de şcoală şi abia începuse. Putea simţi plictiseala în aer. Poate era
din cauza lipsei lui TreiSteluţeColorate. Fata se uită în podea, ţinând parcă
un moment de reculegere după moartea colegului său. Dacă i-am putea citi
gândurile din acele momente, ne-am da seama cât de mult suferea:
Nenorocitul nu mi-a lăsat
decât o pereche de chiloţi „Botezatu”!
...Dar nu putem.
Abia apucă Leah să-şi arunce rucsacul în bancă şi de pe
coridor se auzi un ţipăt oribil.
Probabil D-ul au prima
oră de istorie, îşi spuse ea zâmbind.
Dar, văzând că niciunul din cei care ieşiseră să se uite
nu se mai întorcea, Leah se hotărî să vadă şi ea ce se întâmplase. Ieşind pe
hol, fu izbită de câteva fete în colanţi care se grăbeau să se alăture
mulţimii. Ce se întâmplase? Imposibil de spus din spatele cortinei de elevi
gata să se calce în picioare pentru a vedea, însă spiritul de detectiv al
Lianei o ajută pe aceasta să afle din surse sigure (două fete care ieşeau din
grămadă) că avusese loc o crimă.
-Da, fată, Chelet a venit să investigheze.
-Chelet e detectiv?
-Acum e.
-Nu era elev aici?
-A absolvit în vacanţă; era prea deştept şi i-au spus că
nu mai au ce să-l înveţe. Acum lucrează ca detectiv.
Abia atunci Leah reuşi să-l vadă pe renumitul personaj
îmbrăcat într-un costum de-a dreptul fabulos...ah, da, şi cadavrul lângă care
nu stătea nimeni, întins pe jos, undeva la câţiva metri de Chelet.
Acesta, modest, semna tricourile fanelor.
-„...De la Chelet pentru Jenny.” Uite, scumpo.
-Ah...numele meu e Ana.
-Nu-i nimic, poţi să ţi-l schimbi, spuse detectivul
zâmbind, iar fata se îndepărtă împăcată cu gândul de a-şi schimba numele.
Leah aşteptă ca restul elevilor să plece la ore, lucru
care se întâmplă destul de repede (nimeni nu vrea să întârzie la prima oră de
istorie) şi se apropie de Chelet.
-Hei, eu sunt...
-Okay, okay, Jenny. Unde să semnez?
-Oh, nu. Voiam să văd ce s-a întâmplat aici.
-Ah...deci ceea ce spui tu e că nu eşti câtuşi de puţin
atrasă de figura mea irezistibilă, că vrei să lucrezi cu mine ca asistent al
meu la acest caz şi că vrei un salariu de 400 RON pe lună?
-Nu, eu...
-Fie, 450.
-S-a făcut.
-Bine, Jenny, deci, ce pare să se fi întâmplat aici?
-Leah, şi se pare că a avut loc o crimă.
-Nu mai spune...
Chelet îşi trecu degetele subţiri prin chica pe care îşi
închipuia că o are şi începu să se plimbe agitat în jurul cadavrului.
-Ce pare să fie asta? Sinucidere poate...
-Uhm...nu vreau să-ţi pun logica la îndoială, dar cum s-ar
fi putut sinucide cu şapte lovituri de pumnal?
-Aşa e...te pricepi, Jenny.
-Leah.
-Cum spui tu. Am aici numele decedatei.
-Lasă-mă să ghicesc: Jenny?
-...Eşti un geniu!
Chelet se aplecă peste cadavru cercetând atent rănile.
-Câtă furie...mobilul crimei nu putea fi jaful. Niciun hoţ
nu îşi înjunghie victima de şapte ori, nu e necesar. A fost fie un acces de
prudenţă, ceea ce înseamnă că avem un criminal fără experienţă şi destul de
prost dacă a găsit inima atât de greu, fie unul de nebunie...
-Deci e fie un prost, fie un nebun.
-Da, dar ceva nu se leagă...Dacă e un nebun, cum a intrat
aici? Nebunii ies în evidenţă. Dacă e doar prostm atunci...ASTA E!
Dar chiar în momentul când să dezvăluie soluţia, o fată
blondă îmbrăcată într-un tricou negru sări pe el strigându-i entuziasmată
numele.
-CHELET!! Nu te-am mai văzut de atâta timp...
-Şi aseară la fereastră cine era? întrebă Chelet.
-M-AI URMĂRIT??
-Era fereastra mea...
-Te-ai întors pentru mine!! Nu-mi vine să cred...
-De fapt, nu ştiu dacă ai observat cadavrul, dar...oh,
pentru Dumnezeu, dă-te jos de pe mine!
Blonda se ridică roşie la faţă, cu părul răvăşit,
aranjându-şi tricoul vechi, apoi, observând-o, în sfârşit pe asistenta lui
Chelet, exclamă:
-Leah! Ce faci cu iubirea vieţii mele?!
-Nazi, eu sunt noua lui...
-IUBITĂ!! NOOOOO! HE’S MINE! HOW COULD YOU??
-Nu, eu îl ajut la caz.
-Oh...okay.
-Deci, continuă Leah, ce voiai să spui, Chelet?
-Hm?
-Revelaţia...cu privire la crimă. Nu mai ştii?
-Ah, da! Am uitat. Mai bine ne întoarcem la
cadavru...SFINTE HITLER, A DISPĂRUT!
Într-adevăr, cadavrul dispăruse!
Ce va face eroul nostru? Ce va face Leah? Câte postere cu
Chelet are Nazi lipite pe tavan? Toate astea în Capitolul 2!
Capitolul 2
Chelet îşi scoase pălăria şmecheră pe care o luase de la o
ţigancă bătrână care semăna ciudat de bine cu vechea lui dragoste, tanti
Vasilica, şi se aruncă în scaunul de piele din biroul lui care costase mai mult
decât renovarea demisolului. Leah intră în birou agitată şi începu să se plimbe
stânga-dreapta.
-Termină, mă ameţeşti. Lasă-mă să gândesc.
-Dar, Chelet...
-Am zis TERMINĂ!
Leah se opri în mijlocul încăperii.
-Aşază-te pe canapeaua aia!
Imediat ce îşi văzu asistenta întinsă pe canapea, Chelet,
după cum îi era obiceiul, îşi puse picioarele pe birou şi începu să se joace cu
pistolul.
-Cine ar fi fost interesat să vadă cadavrul dispărut?
-Poate criminalul, sugeră Leah.
-Şşşşt, un geniu gândeşte aici, Jenny. Nu mă poţi
întrerupe pentru orice prostie. Aşaa...hmmm...singura persoană care ar fi avut
un interes în dispariţia asta ar fi fost...CRIMINALUL! Sunt aşa deştept! Wait,
I gotta tweet this.
-Leah.
-Hă?
-Leah, nu Jenny.
-Whatever.
Câteva secunde de tăcere şi Chelet îşi reluă ideea:
-Aşadar, criminalul a fost acolo, cu noi.
-Cu noi nu era decât Nazi.
-NAZI! EA A FOST! Desigur, acum totul are sens...era
geloasă pe Jenny pentru că primea atenţia mea, aşa că a hotărât să o ucidă.
-Ahhh...dar noi am văzut-o în tot timpul cât a stat acolo.
Nu putea fi ea.
-Taci, eu tocmai am rezolvat un caz de crimă şi tu n-ai
altceva de făcut decât să...vorbeşti. O psihopată e în libertate, poate face în
orice clipă o nouă victimă...ai putea fi chiar tu pentru că eşti asistenta mea.
Nu avem timp de pierdut, Jenny, trebuie să o prindem!
-Leah.
Şi Chelet îşi înşfăcă (observaţi aliteraţia? Nu? Nimeni?
Okay...) pălăria, ieşind în fugă.
-Heeei, nu mi-a spus nimeni că trebuie să fac sport!! Nu
sunt plătită pentru asta! strigă Leah alergând în urma lui până la 10E, care
aveau acum ora de istorie (da, nimic ciudat în faptul că toate clasele se
întâmplă să aibă istorie atunci când povestea ajunge la ele).
Chelet şi Leah intrară transpiraţi în clasă şi detectivul
de renume strigă:
-Îmi cer scuze că vă întrerup ora, dar trebuie să ştiţi
că...
-VLAD!! AI ÎNTÂRZIAT!! Dacă nu ar fi prima oră, te-aş
asculta, dar eu nu sunt una din profesoarele ălea imposibile, aşa că ...o să te
ascult mâine.
-Eu nu sunt...
-BA EŞTI! Am mai păţit eu asta odată cu un elev de la B,
dar el şi Vlad chiar nu semănau...Dar tu eşti Vlad!! Eşti înalt şi palid, tre’
să fi Vlad! Treci la locul tău!
-Dar, nu înţelegeţi, eu sunt...
-Îmi pierd răbdarea, Vlad...
În acel moment, adevăratul Vlad intră în clasă.
-Entschuldigung für die Verspätung.
-Vlad! Dar atunci...nu mai înţeleg nimic...Cine eşti tu?
-Eu sunt detectiv Chelet, iar ea e asistenta mea, Leah.
-Leah. Wait...what??
-Da, da, răspunse profesoara enervată. Nu-mi pasă de asta,
de la ce clasă eşti? Vreau să te ascult pentru că ai intrat în ora mea.
-Ah, eu nu sunt elev aici. Voiam să vă spun că în această
clasă se află un criminal!
Anunţul lui Chelet, reacţia urmăritorilor de pe Twitter şi
altă replică dezgustătoare în germană în capitolul 3!
Capitolul 3
Toată clasa încremeni. Vlad se deplasă încet spre banca
lui. Profesoara de istorie se sprijini de catedră în timp ce Chelet,
scoţându-şi uşor telefonul din buzunarul pardesiului, îşi continuă pledoaria:
-Mi-a luat mult să-mi dau seama cine eşti. Ai jucat bine,
foarte bine...Cu tot entuziasmul tău fals, cu toată afecţiunea ta
prefăcută...Oooh, te pricepi. Eşti abil, eşti calculat... (de precizat că în
timpul acestui discurs Chelet continuă să se îndrepte spre banca lui Vlad) Te
admir pentru sângele rece de care ai dat dovadă, dar eu am fost mai bun. Eu
mereu sunt mai bun...şi te-am prins, te-am prins...NAZI! (Şi Chelet se întoarse
brusc spre Nazi.) Ai încercat să mă duci de nas, să-mi distragi atenţia, dar eu
am fost peste toată această mizerie. Nu te-ai obişnuit? EU câştig întotdeauna!
Câteva secunde de tăcere tensionată. Toţi se uitau la
Nazi, şocată, înţepenită, îngheţată cu privirea pe detectiv.
Chelet se uită spre telefon şi conchise:
-Tweet. Gata. Acum aşteptăm reacţiile. Sunt un geniu. Ah,
da...tu. Nu cheamă nimeni poliţia?
Trebuie să o scoate...Oh, wait..Replay-uri.
„Nazi a fost mereu cu voi...”
„Eşti un idiot.”
„Nu poate fi ea.”
„WTF?!”
„Nice speech...Eşti atât de perfect.<3”
-Nazi, ce scrii acolo?
-Uhm...nimic.
Chelet, plouat, trist, dezamăgit, ieşi din clasă abia
târându-şi picioarele.
-Hei, aşteaptă-mă! strigă Leah vrând să îl urmeze, dar
profesoara de istorie o opri.
-Ce s-a întâmplat aici? Nu mai pricep nimic...Vlad e
criminalul?
-Nu. De fapt, urmăriţi-l pe Chelet pe Twitter. O să vă
ţină la curent.
-Eu nu am cont de Twitter. Îmi arăţi şi mie cu...? Unde
pleci? Hei!
Dar fata nu mai aşteptă ca profesoara de istorie să-şi
finalizeze cererea. O chema datoria.
-Vlad, îmi faci şi mie cont de Twitter...?
Între timp, în biroul celebrului detectiv, domneau
neliniştea şi tristeţea.
-Sunt un eşec total...
-Oh, nu-i adevărat, Chelet. Vei găsi tu criminalul. Uite,
hai să ne apucăm de treabă chiar acum şi o să-l prindem. Cel puţin am exclus o
variantă.
-Leah.
-Da?
-Adu-mi o sticlă de Jack Daniels.
Fata ieşi în grabă lăsând uşa larg deschisă. Nici nu apucă
bietul Chelet să-şi lase capul pe masa de lucru, îngropându-şi dezamăgirea în
lacrimi imaginare, că în încăpere intră Flee.
-Heeeei!! Ce’aci? De ce eşti aşa trist?
-Nazi, crima, Twitter...Sunt un eşec.
-Huh? Twitter? Ce făceai pe tâmpenia aia?? Go back to
Facebook. Ah, dar nu de-asta am venit.
Flee îşi luă o expresie serioasă de om matur.
-Vreau să-ţi propun un parteneriat.
Chelet deveni atent.
-Tu nu te descurci singur. Eu ţi-aş fi utilă.
-Am deja o asistentă.
-Chelet, nu mă înţelegi. Nu voi fi asistenta ta. Vreau să
fim parteneri.
-Şi eu ce câştig?
-Un spion, o minte luminată şiii... I have cookies.
-Cookies...Mă voi mai gândi la ofertă.
Flee părăsi biroul sigură de succesul prăjiturelelor
promise.
Va accepta Chelet parteneriatul? Are Flee prăjiturele?
Unde e Leah? Toate în capitolul 4! Până atunci totuşi, Chelet chiar are cont de Facebook.
Capitolul 4
Leah intră nu foarte entuziasmată, ţinând sticla de Jack
Daniels în mână. Se opri în faţa biroului, aşeză sticla cu zgomot, astfel încât
să fie sigură că detectivul a auzit-o. Chelet nu se mişcă. Leah deveni palidă.
„Mort şi el...? Oh, ce tot spun? E un schelete
artificial!” şi Leah începu să-l zgâlţâie până când Chelet se trezi.
Buimac, se uită în jur, îşi frecă arcadele şi bălmăji ceva
ce semăna cu un blestem.
-Ce naiba? De ce m-ai trezit? Visam că nu sunt un idiot...
-Evident, era doar un vis. Mai bine ai lucra la caz.
-Nici nu ştiu de unde să încep...Ştii, mi s-a propus...dar
lasă asta!
Nu avea de gând să-i spună, nu încă. Ar fi însemnat să-şi
mărturisească deschis neputinţa.
-Eu am terminat pe azi. Mai rămâi aici, Leah?
-Uhm...n-ai de gând să bei?
-Sunt un schelete artificial. Cum credeai că o să beau??
Leah se înroşi la faţă şi, după câteva momente de linişte,
amintindu-şi să respire, se hotărî să-i ofere detectivului îngrozitorul
tratament al tăcerii, pedeapsă cunoscută pentru duritatea şi efectele sale
dezastruoase. De ce o mai trimisese după băutură dacă nu voia să bea?
Detectivii ăştia şi fiţele lor...
Chelet, fără să observe supărarea colegei sale plecă
acoperit de o ploaie de sentimente contradictorii...şi de o umbrelă. Nu începuse
să plouă, dar umbrelele sunt cool. Era o umbrelă frumoasă, albă, cu bulinuţe
colorate şi...ah, da, Leah.
Ea se hotărî să-şi înece amarul în sticla proaspăt
cumpărată, iar, după două ore, căzu cu capul pe tastatură.
Ziua următoare, la fel de frumoasă şi însorită, începe tot
în biroul cunoscutului detectiv a cărui viaţă şi reputaţie alunecau uşor la
vale, lucru pe care îl puteai spune ascultând conversaţia aceloraşi două fete
de la începutul poveştii care trec, în mod convenabil, prin faţa uşii chiar în
momentul în care noi ne apropiem.
-Ai auzit, fată?
-Ce, fată?
-Fată, Chelet, faaatăăă...
-Ce-i cu el?
-A dat-o în bară. I s-a-nfundat. E un dezastru umblător.
(Fată) Nu ai văzut tweet-ul ăla?
-Nu am avut timp, am stat pe amcolanţiidevaloare.ro.
-Fată, cică ...mi-e şi greu să-ţi spun ce a putut să
scornească.
-A presupus cumva că Nazi de la 10E e criminalul când ea,
de fapt, nu avea cum să fie şi acum e dărâmat, stă şi plânge în pernă?
-Ah, nu. Are o umbrelă cu bulinuţe.
-Eeeew.
Chiar atunci când discuţia atingea un nou nivel
intelectual, Leah, clătinându-se, cu părul în toate direcţiile, cu cearcăne la
ochi şi tremurând, ieşi din birou strigând:
-CINE A FOST??
Cele două fete se încruntară şi plecară mai departe
vorbind despre cât de ciudaţi erau colanţii ăia albaştrii şi largi (jeans) pe
care îi purta Liana.
-CINE?? CINE A FĂCUT ASTA? O SĂ-I SMULG CAPUL ŞI O SĂ..O
SĂ..
Între timp, acasă la Chelet, detectivul tocmai îşi savura
cafeaua îmbrăcat în chiloţii lui negri (rawr:3), atunci când telefonul sună.
-Da?...Da, doamnă directoare. Da. Mhm...Înţe...wait. CE-A
FĂCUT?? Vin imediat!
Zece minute mai târziu, Chelet intra în biroul directoarei
respirând greu.
-Uhm...detective, nu crezi că ai uitat ceva acasă?
-Nu vă îngrijoraţi. Am adus tot ce e nevoie: hârtie,
stilou, creion, pix pentru că nimeni nu foloseşte stilou, alt pix pentru că
primul nu merge, cătuşe, legitimaţia şi o umbrelă. E foarte drăguţă.<3
-Da, te cred, dar tot ai uitat ceva.
-??
-Pantalonii...
Pentru a afla ce a păţit Leah, ce au mai făcut cele două
fete ale căror nume nu le ştim, dar care ne servesc de informatori; pentru mai
multe umbrele şi chiloţi (poate şi umbrele în chiloţi), aşteptaţi capitolul 5!
Me gusta. :>
RăspundețiȘtergere