"Ooooh, how adorable! Is that your child?"

Here I am! Zisesem ieri ceva despre un post serios. Ca să clarificăm lucrurile, era vorba de un post "serios" aşa cum îl percep eu. N-o să vorbesc despre poluare, crime sau terorism (nu azi), o să-mi ocup timpul cu ceva mult mai important ca de ce nu-mi plac mie copiii. Am scris-o altfel ca să se vadă că aia e tema şi pentru ca oamenii de bună credinţă să fugă cât mai pot.
Sooo...eram şi eu un copilaş inocent odată, evident cu mult timp în urmă şi îmi plăcea şi mie...nu, stai, mie nu-mi plăcea rozul, îmi plăcea albastrul, dar îmi plăceau şi mie păpuşile. Pe atunci nu exista Justin Bieber *de fapt, exista, dar nu-l cunoştea nimeni*, deci tre' să recunosc că am avut o copilărie fericită şi binecuvântată. Copiii mici, aşa cum i-am cunoscut eu când am mai crescut, zbierau, ascultau muzică proastă, de multe ori miroseau urât, nu înţelegeau ce înseamnă "gay" sau, în cazul celor mai mari, pricepeau într-un mod eronat şi nu prea aveai ce vorbi cu ei, dar toată lumea fără excepţie îi venera, astfel că primeau tot ce voiau fără să facă ceva pentru asta. Eu îmi amintesc că eram un copil cuminte fără pretenţii. De fapt, nici nu ştiam ce aş fi putut să vreau, aşa că nu ceream nimic, apreciam cadourile pe care mi le făceau ai mei de sărbători şi cam atât.
Pe măsură ce creşteam imaginea copilului mi se clarifica tot mai mult, astfel că, în timp ce majoritatea oamenilor vedeau asta:

eu vedeam asta:

Vorbind de copii, acum câteva posturi, vă povesteam cum am cunoscut eu Craiova şi am amintit ceva despre o altă astfel de creatură însetată de sânge.

să o spun mai pe scurt: un copil a aruncat cu pietre după noi. Copiii din ziua de azi n-au niciun pic de respect pentru bătrânii înţelepţi de 15, respectiv 16 ani.

Şi, undeva pe la finalul postului respectiv, am promis să detaliez. Cum mergeam noi pe stradă ca nişte cetăţeni oneşti (dacă aţi citit postul, vă amintiţi că eram mai mulţi, dacă nu, nici nu e nevoie pentru că v-am spus eu), deci cum mergeam noi spre Parcul Tineretului, dintr-o dată, o piatră face un arc de cerc în aer foarte aproape de noi. Uitându-ne în jurul nostru, observăm un copil destul de murdar, undeva pe la cinci ani, ţinând, cu toată drăgălăşenia sa, două pietre în mâini. Well, putem ghici cărei etnii aparţinea, dar asta nu pledează pentru inocenţa restului copiilor răsfăţaţi şi prost crescuţi.
La început, am continuat să mergem calmi, dar, când o a doua piatră a trecut pe lângă noi, o parte s-au panicat (da, şi eu) şi ceilalţi s-au enervat (da, şi eu). Nu prea aveam ce să-i facem pentru că, sincer, nimeni nu voia să poarte o discuţie cu părinţii care-l educaseră atât de bine, aşa că doar am plecat mai departe (desigur, mai repede decât merseserăm până atunci).
Şi cam asta e povestea despre copilul cu pietre.
Eh, cred că e suficient. Concluzia e că nu-mi plac copiii, nu mi se par drăguţi pentru că majoritatea nu sunt. Totuşi, am o slăbiciune pentru gemenii băieţi. (Fetele sunt prea...roz.)