Paşte

Fericit.

Nom nom nom

Azi e una din zilele ălea în care n-am chef de nimic, totuşi uite-mă încercând să scriu un post în pauza dintre două clipuri "Alex reads Twilight". Mda, una din zilele ălea în care afară nu e nici frumos, nici urât, una din zilele în care mă ridic din pat doar ca să mă duc la bucătărie sau la baie. În cazurile fericite în care ajung la bucătărie, deci nu abandonez pe drum, deschid frigiderul, îmi dau seama că nu e nimic înăuntru, îl închid, apoi, numai câteva secunde mai târziu, îl deschid iar, ca şi cum mâncarea putea să apară între timp. Repet acţiunea întreaga zi, odată pe oră. Niciodată nu se întâmplă minunea, dar eu continui să sper.
Vorbind de mâncare, oh, ar trebui să pun şi poze, pare un post mai vesel:

Much better. Acum că v-am făcut tuturor poftă şi ştiu că vă veţi duce plini de false speranţe la bucătărie şi că inimile vi se vor rupe când veţi vedea că frigiderul vostru arată aşa:

...Pot începe să vorbesc. Nu sunt sigură cât aş fi bătut câmpii dacă nu ar fi fost poza cu pizza de mai sus, care mi-a amintit, în mod convenabil, de o poveste din copilăria mea.
Ca toţi oamenii, am şi eu rude, chiar multe rude (le cer scuze persoanelor ale căror credinţe sunt înşelate acum: nu, nu am fost adoptată de Diavol, ca urmare, rudele mele sunt oameni *sad face*). Acum ceva timp, într-una din excursiile noastre de familie anuale, ne-am oprit la un local (cred că era 3 sau 4 dimineaţa), eram în drum spre mare. Desigur că una din părţile mele preferate legate de aceste excursii era faptul că aproape în fiecare zi puteam mânca pizza (lucru care s-a văzut mai târziu şi încă se vede).
Ne-am oprit deci să mâncăm şi am avut parte de un şoc atunci când verişoara mea ne-a spus că ea nu vrea pizza pentru că...nu-i place.
Nu-i place??Ce fel de om e ăla?? m-am întrebat eu, îndepărtându-mi uşor scaunul de ciudata creatură.
S-a dovedit în aceeaşi noapte, după îndelungate discuţii, că motivul pentru care verişoarei mele nu-i plăcea pizza, era acela că nu gustase în viaţa ei. Eh, copiii...
Recent însă am auzit de un copil căruia într-adevăr nu-i place pizza, lucru care m-a şocat. My whole life was a lie!!
Nu găsesc un final bun pentru postul ăsta şi mă grăbesc să-l văd pe Nerimon citind capitolul 7, aşa că o să pun încă o imagine *tuturor le plac imaginile*:

*Atât înjurăturile cât şi reacţiile pozitive ale acelora care tocmai mâncaseră atunci când au citit asta îmi pot fi adresate pe facebook.*

"Ooooh, how adorable! Is that your child?"

Here I am! Zisesem ieri ceva despre un post serios. Ca să clarificăm lucrurile, era vorba de un post "serios" aşa cum îl percep eu. N-o să vorbesc despre poluare, crime sau terorism (nu azi), o să-mi ocup timpul cu ceva mult mai important ca de ce nu-mi plac mie copiii. Am scris-o altfel ca să se vadă că aia e tema şi pentru ca oamenii de bună credinţă să fugă cât mai pot.
Sooo...eram şi eu un copilaş inocent odată, evident cu mult timp în urmă şi îmi plăcea şi mie...nu, stai, mie nu-mi plăcea rozul, îmi plăcea albastrul, dar îmi plăceau şi mie păpuşile. Pe atunci nu exista Justin Bieber *de fapt, exista, dar nu-l cunoştea nimeni*, deci tre' să recunosc că am avut o copilărie fericită şi binecuvântată. Copiii mici, aşa cum i-am cunoscut eu când am mai crescut, zbierau, ascultau muzică proastă, de multe ori miroseau urât, nu înţelegeau ce înseamnă "gay" sau, în cazul celor mai mari, pricepeau într-un mod eronat şi nu prea aveai ce vorbi cu ei, dar toată lumea fără excepţie îi venera, astfel că primeau tot ce voiau fără să facă ceva pentru asta. Eu îmi amintesc că eram un copil cuminte fără pretenţii. De fapt, nici nu ştiam ce aş fi putut să vreau, aşa că nu ceream nimic, apreciam cadourile pe care mi le făceau ai mei de sărbători şi cam atât.
Pe măsură ce creşteam imaginea copilului mi se clarifica tot mai mult, astfel că, în timp ce majoritatea oamenilor vedeau asta:

eu vedeam asta:

Vorbind de copii, acum câteva posturi, vă povesteam cum am cunoscut eu Craiova şi am amintit ceva despre o altă astfel de creatură însetată de sânge.

să o spun mai pe scurt: un copil a aruncat cu pietre după noi. Copiii din ziua de azi n-au niciun pic de respect pentru bătrânii înţelepţi de 15, respectiv 16 ani.

Şi, undeva pe la finalul postului respectiv, am promis să detaliez. Cum mergeam noi pe stradă ca nişte cetăţeni oneşti (dacă aţi citit postul, vă amintiţi că eram mai mulţi, dacă nu, nici nu e nevoie pentru că v-am spus eu), deci cum mergeam noi spre Parcul Tineretului, dintr-o dată, o piatră face un arc de cerc în aer foarte aproape de noi. Uitându-ne în jurul nostru, observăm un copil destul de murdar, undeva pe la cinci ani, ţinând, cu toată drăgălăşenia sa, două pietre în mâini. Well, putem ghici cărei etnii aparţinea, dar asta nu pledează pentru inocenţa restului copiilor răsfăţaţi şi prost crescuţi.
La început, am continuat să mergem calmi, dar, când o a doua piatră a trecut pe lângă noi, o parte s-au panicat (da, şi eu) şi ceilalţi s-au enervat (da, şi eu). Nu prea aveam ce să-i facem pentru că, sincer, nimeni nu voia să poarte o discuţie cu părinţii care-l educaseră atât de bine, aşa că doar am plecat mai departe (desigur, mai repede decât merseserăm până atunci).
Şi cam asta e povestea despre copilul cu pietre.
Eh, cred că e suficient. Concluzia e că nu-mi plac copiii, nu mi se par drăguţi pentru că majoritatea nu sunt. Totuşi, am o slăbiciune pentru gemenii băieţi. (Fetele sunt prea...roz.)

Unul din posturile mele utile

S-ar putea să fi observat că am făcut câteva schimbări pe aici. Nu întrebaţi de ce, folosiţi-vă imaginaţia. De asemenea, probabil că v-a sărit în ochi faptul că vorbesc la plural, asta se întâmplă deoarece am aflat recent că nu am numai un cititor plictisit, ci trei (Omgomgomgomg!!), trei cititori plictisiţi cărora le mulţumesc pentru că...uhm...pentru că sunt atât de plictisiţi încât îmi citesc blogul. *Smiiiiiiile*
Sunt cam obosită, deci o să fie un post scurt. Acum, întrebarea ar fi "Dacă nu ai nimic de spus şi scrii puţin, de ce naiba ai mai scris?", nimic ciudat, e o întrebare legitimă. Partea ciudată vine acum: chiar am un motiv, unul prost, dar existent. Şi anume, am tot vrut să scriu pe blog zilele ăstea, dar am fost...aaaaahhh...ocupată cu lucruri...importante şiii...okay, mi-a fost lene. Dar partea frumoasă e că azi mi-am depăşit lenea şi am venit cu un alt post despre nimic. Sper ca mâine să scriu ceva serios.
Anyway, se pune că e un post de informare legat de noul design (pe care probabil că nu l-aţi fi observat dacă nu eram eu, heh<3). Sooo...yap. Be awesome like...waaaaaait, n-o să mai folosesc asta, începe să sune tâmpit, pa.

Blah blah blah hair blah...

O să spun "din capu' locului" că ăsta nu e unul din posturile tutorial pentru fete. De fapt, e un post-dedicaţie pentru un prieten al cărui nume n-o să-l dau pentru că oricum nu-l folosesc atunci când vorbesc cu el. Nu mi-a dat aprobarea să-i folosesc pseudonimul, aşa că îi voi spune TreiSteluţeColorate.
Omul nostru a căpătat recent o tunsoare nouă. Stătea în dubii dacă să se tundă sau nu pentru că avea un breton impresionant care-i acoperea mai mult de jumătate din faţă. În fine, a decis să facă marele pas şi...i-am putut în sfârşit vedea culoarea ochilor (şi o parte din fruntea plină de coşuri). Îi stătea bine, deşi mi-a luat ceva să-mi dau seama.
A doua zi...nimic nu mai era la fel. Oameni buni, de ce, for the love of God, simţiţi nevoia nefirească de a vă îmbâxi părul cu tot tubu' de fixativ?? Seriously, it doesn't make you look more handsome, so just...don't, okay? Dacă vă gândiţi vreodată, nu...Pur şi simplu mă uitam azi la *** întrebându-mă cum putea ceva care arăta atât de normal ieri să devină mai sclipicios decât Edward Cullen în Mamaia. Ca să nu mai spun că era şi tare ca piatra (vorbim încă despre păr...concentraţi-vă, e doar păr...).
Postul ăsta e destul de educativ, în definitiv. Concluzia ar fi "Spune nu fixativului!", but yeah, TreiSteluţeColorate, tunsoarea e bună, îmi place, dar fără fixativ...at all!! Really, not even a little. Because this is the only way to be...*yeeeey* awesome like a suit!<3

Un tur al oraşului

Astăzi pot spune că am cunoscut oraşul Craiova mai bine decât l-am cunoscut în cei 15 ani de viaţă pe care i-am petrecut în el. Am plecat de dimineaţă, ora 9 şi jumătate, de la Buzeşti spre luncă în Parcul Tineretului, care, ce-i drept, era plin de tineret cu vârste cuprinse între 4 şi 11 ani şi, ca o încununare a rasei umane, eram noi, vreo 13-14 la număr, cu vârste...eh, depăşind limita maximă de pe plăcuţa de la intrarea pe terenul de joacă (de care ne-am folosit oricum...so hardcoooore<3).

Leagăne, tobogane, ăstea sunt clasice, dar, pe lângă ele, mai erau câteva chestiuţe care m-au făcut să mă simt ca bunica în faţa unui IPhone. Patru bârne care se întâlneau într-un punct mai înalt susţineau un fel de plasă rotundă care-şi păstra forma, agăţată de patru lanţuri (cred că erau patru). Colegii mei au simţit nevoia să încerce minunatul dispozitiv pe care nu l-au abandonat decât după aproximativ un sfert de oră, asta pentru a trece la afaceri mai serioase cum ar fi dinozaurii înalţi de juma' de metru care se balansau în faţă şi în spate.

Am mai stat ceva prin parc bucurându-mă de diversele distracţii mature, apoi m-am întors cu cinci colegi, plănuind să merg acasă. Acest lucru...nu s-a întâmplat, evident, pentru că dacă se întâmpla postul ăsta ar fi fost prea scurt şi aş fi avut timp să detaliez drumul spre parc şi să spun ceva despre copilul care a aruncat cu pietre după noi, dar, cum nu am timp, să o spun mai pe scurt: un copil a aruncat cu pietre după noi. Copiii din ziua de azi n-au niciun pic de respect pentru bătrânii înţelepţi de 15, respectiv 16 ani.

Anyway, cum mergeam eu spre staţie fredonând Boulevard of Broken Dreams pe care mi-l băgaseră nişte colegi în cap cu câteva ore mai devreme (şi care, evident, m-a bântuit toată ziua), am dat peste Alexandra (bănuiesc că pot să-i spun prenumele fără să fiu dată-n judecată, deşi, adevărul e că e un nume foarte rar întâlnit...). Fata aştepta câteva alte persoane să meargă la El Greco. Am făcut greşala să spun că merg şi eu...Oh, God, why? 


Desigur că Alexandra s-a hotărât că nu-i place la El Greco şi a venit cu ideea să mergem la McDonald's, aflat la...nu ştiu exact cât timp de liceu, dar am înţeles că destul de mult. 

Aşa am ajuns eu să traversez Craiova la 25 de grade, mai mult alergând, târâtă printr-o mie de scurtături. În 15 minute am fost acolo (mi s-a spus că nimeni n-o să mă creadă dacă spun asta, so challenge accepted!).


Moartă de cald, sete şi fără niciun ban la mine pentru un eventual suc, totuşi am cumpărat unul cu banii împrumutaţi de la Ştefania (mai mult decât o colegă, dar mai puţin decât o prietenă…să-i spunem amică). A fost scump, dar faptul că era cu gheaţă mă face să cred, în adâncul sufletului meu evreiesc, că a meritat. Am stat acolo ceva timp înconjurate copii (care, serios vorbind, încep să mă sperie), apoi am plecat. Eu, un mic punct pierdut în spaţiu, n-aveam nicio idee cum să ajung acasă, aşa că a trebuit să le iau pe Alexandra şi Ştefania cu mine, pierzându-le astfel timpul (yeee<3). Pe drum am găsit un Cinema şi ele s-au oprit la film, lăsându-mă cu nişte indicaţii vagi. Asta e partea de care sunt foarte mândră pentru că, am…aww yeah, reuşit! Şi cam asta a fost experienţa mea legată de cunoaşterea oraşului Craiova.

Well, postul ăsta a ieşit al naibii de lung, motiv pentru care sunt sigură că n-o să-l citească nimeni. Mie mi-a făcut plăcere să-l scriu. Am totuşi un regret: n-am spus mai multe despre copilu’ cu pietre!! Promit că o să spun într-un alt post. Până atunci be awesome like a suit!<3

Ta da ra dara ta da Denisa-Denisa

Chiar acum jumătate de oră mă urcam în autobuz cu scopul, mai mult sau mai puţin clar, de a ajunge acasă. În autobuzele ăstea se diferenţiază trei tipuri de muzică: Kiss FM, muzică populară şi, bineînţeles, manele. Dintre acestea, două predomină (vă las să ghiciţi care).
Abia mă aşez pe scaun şi începe, pe un ritm foarte vesel, minunea: "Ta da ta dara ta ta ta da dara dara Denisa-Denisa..." şi dintr-o dată "PENTRU CEI CU DURERE-N SUFLEEEET!!" ...Acum, poate sunt eu grea de cap şi această manea e o metaforă ce ironizează fin ipocrizia, dar ... de ce ar asculta "cei cu durere-n suflet" o manea cu ritm de dansat pe masă?
Departe de a-mi "alina suferinţa" sau de a îmi provoca repulsie, maneaua asta m-a amuzat, ceea ce, pe cale de consecinţă logică, m-a înveselit. (Şi, nu e nevoie să o ascund, asta mă îngrijorează foarte tare.) E posibil să devin imună? Eh...noi să fim sănătoşi şi până la următorul post (dar şi după el...) be awesome like a suit!<3